duminică, 28 martie 2010

Carnavalul


Pretextul

Cand m-am apropiat era noapte deja. Cerul pastra tacerea inghetata si luminata de luna. Scarile imi aratau drumul spre casa unde urma sa ne intalnim cu totii.
Nu mai tin minte cine a avut ideea acestui carnaval, initial nu mi s-a parut distractiv, dar pe urma m-am gandit ca oricum va fi mai bine decat sa le vad aceleasi fete plictisite.
Unii au venit gata mascati iar altii se schimbau in masinile lasate la poalele dealului, in parcare. Era o fosgaiala tare caraghioasa de ciudati care se furisau pe drumul de la marginea padurii.
Personaje de tot felul au colorat pe rand pragul usii. Vrajitoarea mi-a placut cel mai tare, costumul negru de matase prafuita o facea de nerecunoscut. Chiar ma intreb daca ar mai fi fost la fel de sexi si fara el.
Incet, incet, atmosfera s-a adaptat personajelor si putin cate putin, actorul din fiecare si-a intrat in rol.
La inceput am tot incercat sa ii identific, pe urma am renuntat fiindca fiecare era mult mai interesant daca nu I se cunostea adevarata identitate. La urma urmei nu cred ca strica putina distractie...
Bautura era deja pe terminate, asa ca, s-a adus din pivnita un alt clondir cu tuica de toamna. E facuta din mere, pere si corcoduse si mi s-a spus, ca fructele, isi completeaza una alteia aromele.Si chiar daca nu stiu prea multe despre tuica, totusi intotdeauna mi-a placut sa privesc alambicul intins in bucatarie, ultima ramasita a indeletnicirilor vrajitoresti, asa cum soparla pastreaza ceva din maretia dinozaurului.
Si cum fara magie nimic nu are farmec, o priza a luat foc, un semn nefast, lasand toata casa in intuneric.
Tipete, chitaieli, sarutari, imbratisari si la urma, lumanari aprinse si timpul oprit in loc... Privirile in acel moment au fost semnificative, ca si soaptele trimise de la unul la altul, de parca ar fi existat pericolul de a trezi pe cineva din somn cu vorbele noastre.
Simt cum ma priveste cineva, e Mireasa. O cunosc foarte bine, dar acum nu-mi vine in minte cum o cheama.
Tigancile adunate intr-un colt dau in carti. E doar un joc si oricum viitorul mi se pare foarte departe. Cartile s-au intins pe podea in evantai, tintuite de mainile vinetii cu unghii inrosite de frig. Tiganca mea rade si simt in aer miros de fum de frunze arse.Abia acum ii vad ochii. Chiar sunt negrii cu gene cu adevarat rotite si pacatoase. Gura nu conteaza, doar dintii de animal tanar nedomesticit.
O vad cum se ridica si vine spre mine, ma ia de mana, rade, s-apoi ma lasa. Bate vantul cu fosnet de padure si printre limbile focului ii intrezaresc pe Calatori.
Sunt imbracati ciudat ca si cum ar veni de pe taramuri indepartate. Hainele lor imi par purtate mult, doar ceasul barbatului cãrunt imi atrage atentia.
E un ceas alb prins in argint.Stau si ma gandesc ca ceva nu e in regula. Sclipeste la lumina focului si nu i se vad decat cifrele negre adunate in cerc. Mana care il poarta e butucanoasa si tine strans mana partenerei de drum, pe care o vad purtand manusi elegante de piele. Ma intreb cu ce au venit asa de departe si ascult vorbele pe care si le spun, cautand un raspuns la intrebarea mea.
Sunt vorbe despre un oras, o casa cu lucruri multe, unde ea si-a pierdut inelul, apoi l-a cautat rascolind pernele, cuverturile si dulapurile. Uitase lumina aprinsa in cealalta camera si a fugit de colo pana colo carand paharele si batistele. Cand s-a deschis usa, a incremenit de frica, a alunecat si s-a lovit la mana. Defapt i se si vedea un colt de vanataie sub manusa...
Ha, ha, ha, hohote de ras se auzeau din mijlocul dansatorilor. Top, fiecare pas are un sunet. Top si talpile se invart pe podea cu zgomot scrasnit. Toti au clopotei la picioare si Moartea danseaza cu ei in acelasi ritm, dar ea nu are clopotei. Ce-ar fi daca am auzi-o cum vine...
Toc, toc, da cu securea de pamant si rade in hohote. E foarte simpatica Moartea asta si sociabila. E prietena cu toata lumea, fara discriminari sau preferinte. Dincolo de ea, restul stau linistiti. Unii povestesc, iar Adam si Eva se incalzesc unul pe altul. E cam frig in casa, s-a dat tarziu drumul la soba. Sarpele plictisit s-a cuibarit intr-un fotoliu.
In zbor a trecut un inger care se chinuie sa treaca in procesul verbal toate astea. Ia notite din toate partile si incearca sa se pastreze impartial. Din pacate de cate ori trece, distorsioneaza sunetele datorita batailor de aripa.
-- Prostii, spune sarpele, de parca intereseaza pe cineva ce facem noi aici, macar daca ar fi avut o camera de filmat sa avem si noi o amintire...
Moartea se tavalea pe jos de ras si eu nu am inteles ce i s-a parut asa de amuzant. Totusi nu ma puteam abtine sa nu zambesc, e tare nostima saracuta, nici nu stiu ce ne-am face fara ea, intotdeauna intretine atmosfera.
Top, iar a inceput sa danseze de se zguduie pamantul. Cred ca nu se va misca din pat cateva zile din cauza febrei musculare.
L-a luat pe unul in picioare din gresala. Era unul din copiii care se tot joaca pe aici. Au desenat cu creta un sotron si ma mir ca nu s-au plictisit inca de el. Hainele le sunt curate si calcate de duminica, dar asta nu-i impiedica sa sara intr-una.
Adam si Eva stau incontinuare inghetati. Nu vorbesc cu nimeni si mie mi se pare ca fac opinie separata.E adevarat ca se cunosc de foarte mult timp si poate se simt stingheri printre noi. Probabil era mai cald in Gradina Raiului.
Ma cam doare spatele de stat mereu in aceeasi pozitie. Si ritmul asta sustinut de clopotei...
Constat ca tiganii se simt cel mai bine. Ei oriunde se simt ca acasa, poate unde ei n-au casa. Le admir spiritul de gasca!
Langa mine tocmai s-a asezat Mireasa:
--- Cred ca ai obosit, dupa cum arati!
--- Nu, dar am avut o zi grea ieri la serviciu. Nimeni nu intelege ca am dreptul si la viata personala.
--- Nu-i lua in seama pe toti, oricum n-au sa inteleaga oricat te-ai straduii sa-i multumesti. Si cred ca nu ai de gand sa ramai singura. Cariera e importanta dar vezi sa nu se sature barbatul tau sa te tot astepte.
--- Nici eu nu mai stiu ce sa mai cred, toate astea au inceput sa ma cam sperie. Nu prea vreau sa imi iau pe cap alte obligatii, dar nici sa stau singura si fara copii o viata, nu e cea mai buna solutie. Uite-i pe Adam si Eva, le e cam frig, dar sunt fericiti, au o casa de copii care deja au trecut de varsta critica, doar au umplut lumea cu ei. Unul a intrat la facultate anul asta. Eva era sa faca infarct de fericire, ce-ti poti dori mai mult?
--- Nu mai fi atat de credula. Nimeni nu trece prin viata fara nici un fel de problema. Eva a renuntat la tot ca sa-si nasca copiii si uneori nu i-a fost tocmai usor, uite cum se uita sarpele la ea... Dintre toti poate ca el o cunoaste cel mai bine, ca doar le e prieten de familie.
Adam si el a trebuit sa treaca cu vederea multe lucruri ca sa tina familia unita, oricum n-ar fi avut de ales, iar pe el toata lumea il trage la raspundere.
--- Chiar ma enerveaza sarpele asta, uite cum se uita, nu l-as primi in casa mea pentru nimic in lume.
--- Asa e , dar cand nu ai alti prieteni, e bun si sarpele la ceva, mai schimbi o vorba, mai bei o cafea, aflii cum si-a bagat coada pe la altii...
--- Eu acuma plec, sa nu ma caute sotul, cred ca i-o fi foame si cum el a vrut sa se imbrace in vampir, se sperie lumea de el daca nu sunt prin preajma.
Dupa ce a plecat eu m-am intins langa foc. Lucrurile nu sunt intotdeauna ceea ce par a fi, mi-am spus...
Cand am intors capul, m-a orbit un fascicol de lumina alba, directionata perpendicular pe linia ochilor mei. Altfel spus m-am trezit derutat, uimit de ce mi se-ntampla si ne mai vazand aproape nimic in jurul meu. Mi-a trebuit ceva timp ca sa ma dezmeticesc.
Ceasul era vinovatul! Ceasul acela straniu purtat de cãlãtorul cel cãrunt.Oare de ce si-o fi lãsat barbã? Pãrul îi ascunde trãsãturile care nu par a fi chiar urâte.
Acum îl vãd mai bine. Nu pe cãlãtor, ceasul! Stiu ce mi s-a pãrut ciudat la el de la bun început: îi lipsesc limbile!
E doar un cadran gol, nici nu cred cã poate fi numit ceas...
Si totusi, simt cum el stie foarte multe despre timp. Când e foarte liniste chiar îi aud ticãitul. Spune TIC dar nu si TAC.
Nu are o limbã ceasorniceascã. Unitatea lui nu este secunda, si totusi, stie prea multe lucruri...
Un alt timp? Oare sã fie vorba despre un alt timp?
Timpul ãsta nou este în vreun fel înrudit cu cel vechi? Sau e doar asa o figurã de stil, ca o modã în ale timpului? Acelasi timp doar cu o altã înfãtisare!
Dar dacã nu e nici una nici alta? Dacã ascunde ceva ce eu nu pot întelege? Cine e, ce se întâmplã? Am senzatia cã îmi scapã viata mea printre degete furatã de timpul ãsta strãin.
Cum si-a miscat mâna, bãrbatul, raza aceea stranie mi-a atins iar ochii. As vrea sã gãsesc întelesul la toate astea...
Cãlãtorul priveste ceasul cu drag. Mã apropii de el si îl întreb:
— Nu vã supãrati, îmi puteti spune cât este ceasul?
L-am privit cum zâmbeste, pe urmã colturile gurii au început sã-i tremure si cu fata schimonositã a început sã râdã înfricosãtor. Eu nu puteam întelege ce a generat criza aceea vecinã cu isteria!
M-am tras înapoi jenat de incident si sperând sã nu atrag privirile celor din jurul meu.
— Ha, ha, ha, chiar crezi cã de când ne cunoastem noi doi, nu ti-as fi spus dacã as fi stiut?
Ora... chiar crezi cã ora mai este importantã? de atâta timp de când stãm toti aici în jurul focului, nu ai înteles de ce îmi privesc ceasul cu atâta drag? Fiindcã îmi aratã cã nu a trecut încã nici o clipã! Dealtfel am sã plec, zise el, întinzând mâna tovarãsei sale, nu vrea sã ajung sã trãiesc trecerea ei. De când tot cãlãtoresc spre apus, am învãtat alãturi de ceasul ãsta, cum sã pãstrez clipa numai pentru mine. E cel mai de pret lucru pe care îl am si nu am sã mã opresc din mers pânã nu am sã gãsesc ce caut.
— Ce cãutati? - am îndrãznit eu sã întreb
— Ha, ha, ha - se porni el iar pe râs - N-ai înteles nici asta? Caut locul unde sã mã opresc cu tovarãsa mea. Si l-am urmãrit cu privirea, asa cum se îndepãrta râzând încã.
Alãturi de el a plecat si femeia, pãsind tãcut. Viata ei mi s-a pãrut cã nu putea fi trãitã decât mânã în mânã cu bãrbatul de lângã ea.
— Noi niciodatã nu mergem înapoi, tine minte asta! - Imi strigã cãlãtorul în timp ce eu mã chinuiam sã îi mai zãresc silueta în depãrtare.
Atunci când s-a ridicat, am zãrit la încheietura mâinii femeii un bãnut legat strâns cu o curelusa de piele. M-a intrigat fiindcã nu mi s-a pãrut cã ar apartine vremurilor noastre, dar nici nu pãrea sã fie vechi. Apoi mi-am luat gândul de la el, îndreptându-mi privirea spre grupul de dansatori care se comportau oarecum ciudat.
Moartea cãzuse într-un genunchi si râzând, ca de obicei, încerca sã tragã dupã ea un pui de fatã rosie în obraji de atâta zbântuialã. Fata nu se lãsa si Moartea cu atâta râdea mai tare. Eu personal am admirat-o întotdeauna pentru buna dispozitie. Mi se pare fireascã, doar n-are nimic de pierdut!
Intr-o pauzã de muzicã, dansatorii s-au asezat care pe unde au gãsit loc, fireste cei mai multi lângã bar. In urma lor parchetul parcã scotea aburi trepidând încã în virtutea inertiei. Drept in mijlocul camerei am vãzut ceva ciudat. M-am apropiat si mirat am descoperit bãnutul pe care il purta Cãlãtoarea la mânã. Cine stie cum, se desprinsese din strânsoarea curelusei de piele si se pierduse departe de stãpâna lui. Atunci, însã, am vãzut cu coada ochiului, o umbrã strecurându-se. Auzisem vorbind de “Omul care stã la pândã“, dar am crezut cã e doar o glumã. Pe urmã l-am mai vãzut de multe ori si de fiecare datã in aceeasi ipostazã.
Subtire si singuratic, se furiseazã prin cotloanele umbrite cu dexteritatea unei jivine iesite la vânãtoare. Chipul lui nu-mi inspirã absolut nimic iar dacã încerc sã-mi aduc aminte trãsãturile fetei sale, sunt uimit cã nu le-am retinut.
Ochii, însã, îi sunt spectaculosi. De un verde spãlãcit, ascund în orbitele lor mult prea adânci, toatã siretenia ancestralã a animalului de pradã. Pânda este ratiunea lui de a fi.
Acum pândeste copiii.
Omul care stã la pândã se hrãneste din emotiile celorlalti. Nu stiu dacã face parte dintr-o categorie de oameni cu vreo mutatie cromozomialã, dar cu sigurantã, nu oricine poate deveni el.
In primul rând pupilele lui au o mobilitate neobisnuitã. Se mãresc în timp ce gãtul îi împinge capul cât mai departe de corp, având alura unui telescop sinistru de pîndit situatii favorabile. Nu s-a inregistrat niciodatã vreo faptã abominabilã sãvârsitã de el, dar prezenta sa intr-un loc sau altul ai senzatia cã nu prevesteste nimic bun.
Timpul omului care stã la pândã se numãrã în fractiuni de secundã sau nu se numãrã deloc. Este ca si cum ar trãi sincopat, intre o pândã si alta nu trãieste, vegeteazã!
Copiiilor nu le pasã. Pentru ei lumea se împarte între bine si rãu, nu existã intermediari. In jurul lor aerul se deformeazã, trãgând spatiul dupã el, ca si cum ar fi o lume aparte, a noastrã si in acelasi timp alta.
Copiii râd la lucruri si fiinte invizibile. Îti dai seama dupã privirea lor si dupã gesturi, care au o semnificatie tinând de o logicã de neânteles.
In copilãrie aveam obiceiul sã privesc razele soarelui printre gene, dupã un timp vedeam firicelele de praf, cu o claritate strãlucitoare, cum plutesc in undele de luminã, totul pãrea altfel si tocmai de aceea mi se pãrea real. Am încercat sã fac acelasi lucru privind copiii, am vãzut atunci ciuperci uriase care aveau usi si ferestre. De pe frunze mari atârnau boabe de rouã in care fãceau baie omuleti cu aripioare si spiridusi verzi...
Totul a tinut doar o secundã, atât cât sã cred cã m-a luat somnul.



CALATORII

Cand am intors capul am zarit iar perechea aceea ciudata. Ii crezusem deja plecati, apoi mi-am adus aminte de banutul pe care il uitasem in buzunar.
-- Cred ca ati pierdut ceva, i-am spus femeii inapoindu-I moneda. Nu stiu daca s-a bucurat, dar pe chip i-am citit o reactie puternicã vecinã cu suferinta.
-- Multumesc, este pentru prima data cand il pierd si trebuie sa ma intorc din drum.
-- Vi l-am pastrat stiind ca va veti intoarce... am mintit eu vrand sa ascund intrigarea pe care am simtit-o vazand pe cineva atasat de o moneda fara valoare.
--Oricine a auzit despre fascinatia banului, dar sunt putini cei care s-au gandit la sensul propriu al acestei afirmatii...tiganca s-a bagat in vorba fara sa fie invitata...
--Banul ar putea fi definit ca materializarea dorintei de a prinde clipa. Cu sunetul lui metalic, vorbeste despre anul in care a aparut si te priveste intotdeauna cu coada ochiului, nesinchisindu-se sa-ti intoarca si celalalt obraz.
Clipa astfel prinsa si-a agatat de coada superstitia cum ca ar fi purtatoare de noroc. De aia multi fac colectie de monede, pana cand timpul lor nu le mai apartine si raman doar niste bucati de metal intr-o cutie.
Nu m-am putut abtine sa nu gandesc ca s-ar putea ca tiganca sa aiba dreptate si ca atunci cand e singur si strans in pumn, banul are valoare sentimentala, iar palma alba a femeii ce sta in fata mea, se agata de el ca de singura certitudine din viata ei. Isi scosese manusile, iar mainile ei aveau o gratie fascinanta. Spuneau mai multe decat ochii sau cuvintele...
Ma intriga faptul ca nu ii pot ghici varsta. Treizeci de ani, poate mai mult, un chip incremenit in induiosare, cu ochi tristi, a caror privire cauta in jur ceva cunoscut pe care sa se odihneasca. Si totusi linistea, impacarea cu un destin pe care nu il cunosc, dar pe care il intuiesc greu de semnificatii, nu stiu ce sa cred... Nu ma omor dupa genul asta de oameni care isi afiseaza cu orice pret particularitatile de personalitate. Nu-mi plac senzatiile confuze pe care mi le genereaza; mi-a trebuit prea mult ca sa devin perfect dresat social si sa nu mai imi pun intrebari existentiale la tot pasul.
Bineanteles ca nu s-a intors singura. Abia acum am observat ca barbatul ce o insoteste poarta aceeasi resemnare pe chip.Totusi pe el se citeste durerea unei batalii pierdute. Sa fie sentimentul ratarii, sau doar furia mocnita care ar vrea sa se reverse in gesturi disperate.
Privind mainile femeii, nu ma pot opri sa nu-mi inchipui scenele de dragoste dintre cei doi. Patima, disperare, dorinta, incrancenarea bratelor inlantuite... Toate cele care merita disimulate macar de cateva ori pe luna, ca sa iti mai trezesti simturile neutilizate. Sunt sigur ca nu se poate trai asa. Ce nu intra in limitele acesibilului cotidian institutionalizat nu poate fi adevarat.
Tiganca mea rade, de parca mi-ar fi ghicit gandurile:
—Povestea asta e prea veche, trece dincolo de carti... Si drumurile se intretaie, rascruci de viata fara scapare, prinsa intr-o poveste ca un blestem. Nu vad nume, dar blestemul vine din partea timpului. L-ati infruntat, iar el din parau s-a transformat in fluviu cu apele involburate. Nu vad malul la care va veti opri, doar drumuri...
—Cum va numiti? M-am auzit intreband.
Prima grimasa de pe chipul lor a fost de mirare. De parca s-ar fi speriat de intrebarea asta de o banalitate absoluta. Pe urma se tot gandeau si m-am amuzat fiindca semanau cu doua calculatoare vechi cu setarile perimate. Oameni din alta vreme! A inceput sa mi se para carnavalul asta o gluma proasta care a adunat la un loc tot felul de ciudati.
—Nu mi-amintesc, a soptit femeia, mai mult scancind.
—Nu ne-amintim decat locuri si lucruri de care ne-am lovit. Culori tipatoare agatate in cate o imagine zarita doar o fractiune de secunda. Marea majoritate a amintirilor noastre sunt legate de praful drumului. Aceeasi imagine care insoteste vuietul gandurilor, pana cand si gandurile se petrec in cadenta si totul devine monoton, cu periodicitatea clipei care trece.
Nici cuvintele nu mai au valoare. Am ajuns de mult sa ne intelegem din priviri. Nu e nevoie sa ne strigam niciodata, pentru ca, nu ne indepartam niciodata unul de altul.

Uitandu-ma mai bine am observat ca respirau in acelasi ritm, clipeau in acelasi timp, traiau sincron.
Nu se poate, mi-am zis, nimeni nu este un actor atat de bun.
Nu s-au suparat de ce au descoperit cartile, de parca se asteptau. S-au ridicat, in acelasi timp, si au plecat spre apus. Daca stau bine si ma gandesc ei au stat locului cel mai putin dintre toti cei de pana acum. Nici macar n-am mai auzit vorbindu-se despre ei.
-- Spune-mi, ii cunosti? Mi-am intrebat tiganca.
—La ce mi-ar fi folosit?! Umbla de besmetici prin lume si cred ca au invatat drumul. Cartile nu ma mint, sunt pacatosi findca dragostea lor e furata. N-au reusit sa se iubeasca la un loc cu ceilalti oameni.
Pe vremuri au avut fiecare casa lui. Gospodarii inchegate si o droaie de copii. Ea a respectat dorinta familiei ei si s-a maritat de tanara, fara sa vrea, si fara placere. El niciodata nu s-a multumit cu ce a avut, ca sa se poata opri intr-un singur loc.Îsi dorea sã atingã ce n-a mai avut nimeni niciodatã, dragostea fãrã sfârsit si libertatea absolutã. Se intalneau pe ascuns si se fereau pana si de umbrele lãsate de corpurile lor pe zidurile cetãtii.
Lumea a simtit, cu acel nas al lumii care fara sa aiba nimic concret stie sigur ce se petrece. Lumea s-a simtit amenintata in morala ei si s-a aparat incepand sa zgarie. Mai intai rani mici, pana cand a simtit sange si atunci s-a repezit cu pofta fiarei cand simte frica victimei.
Pe langa zgarieturi, au mai fost si ridurile aparute de oboseala. Se itea dupa colt batranetea si stiau amandoi ca nu ar mai fi fost acelasi lucru.
El a avut ideea: sa mearga in intampinarea timpului, alergand mereu in sensul invers rotirii pamantului..
Ea nu stiu cum s-a hotarat, poate nici nu s-a gandit, poate s-a desmeticit prea tarziu, a lasat totul in urma fara sa clipeasca si acum deja e prea tarziu, si prea mult!


Prea multa dragoste traita cu dementa intr-o clipa care nu se termina, nu devine niciodata amintire...
Atat de repede s-a intamplat totul, incat, I-a ramas in palma o moneda. Nu vrea sa ii dea drumul pentru ca, doar asa, isi mai aminteste cand si de unde a plecat.

Nu m-am putut abtine sa ma gandesc la farmecul vremelniciei. Nu pot sa inteleg cum am ajuns sa gandesc asa , eu cel care are nevoie continuu de stabilitate in toate.
Cum poate aduce atatea necazuri implinirea unei dorinte de necuprins.
Ma gandesc la banul din pumnul femeii, de ce intotdeauna un ban are doua fete, dar nu le poti vedea niciodata pe amandoua in acelasi timp?

M-am speriat cand am auzit vocea tigancii, ma prinsese serios subiectul gandurilor mele.
--- Au vazut multe in drumurile lor. Chiar daca nu-l cunosti, drumul tot iti povesteste tot felul de intamplari.
Nu e putin lucru sa te odihnesti sub cerul liber, pana cand asta devine un lucru firesc, si zile intregi sa nu vezi alt om decat pe cel cu care calatoresti. Abia de atunci in colo se poate spune ca incepi sa auzi cum respira viata in jurul tau. Crezi ca vezi, dar de fapt doar privesti , lucrurile nu mai au pentru tine o semnificatie, ci doar sunt si poate e mai bine asa....Macar nu te lovesti de ele la tot pasul, ca ti-ar fi viata mult mai scurta si sigur n-ai mai reusi sa inveti nimic de la ea.
Abia cand ajungi sa intelegi ca esti absolut singur, dar asta nu te impiedica sa traiesti, abia atunci vei intrezari locul tau in lumea asta, al carei sens nu reusesti sa-l deslusesti. Abia atunci vei invata sa vorbesti cu lumea din jurul tau, sa iei in seama ca nu exista lucru neinsemnat... Ce stii tu, baiat de oras, care a vazut vaca in poze!
---Vorbesti fara noima, nu te imbata ca s-au nimerit sa se potrivesca, o data sau de doua ori, cartile cu realitatea.
N-as mai fi facut nimic in viata daca as fi stat sa ma gandesc la asemenea baliverne.
---Da´ ce ai reusit sa faci, mai puiule, spune-mi macar un singur lucru pe care l-ai facut tu si crezi ca nu il vei pierde niciodata?!
Ce ai acum, nu ai de fapt, sunt doar obiecte aflate din intamplare prin preajma ta. Si daca ai avea cu adevarat ceva, nici n-ai fi in stare sa-ti dai seama ce ai. Poate peste multi ani sa te miri, daca vei avea puterea asta, ca ti-a suportat ceva prezenta atata de mult...

Iata, cei doi care tocmai au plecat, au mers mai mult decat multi dintre noi, dar tot mai putin decat tiganii... La un moment dat s-au trezit intr-o padure adanca. Drumul nu voia sa le spuna nimic, asa ca, n-au stiut nici cum se numeste padurea, nici unde se afla.
Era o padure verde, dar frunzele inecate de noapte, nu-ti placeau; umbrele se jucau in voia lor iar calatorii s-au oprit sa bea apã pe marginea unui isvor.
Dupã ce si-a potolit setea, cuprins de oboseala, barbatul a atipit si poate si ea ar fi facut la fel, daca nu i s-ar fi parut ca se misca frunzisul.

Dincolo de isvor, sau poate chiar in oglinda apei, un fir de lumina, i-a desvaluit un chip de fata.
N-a simtit nici frica, nici amenintare, ci doar o mare duiosie care i-a inundat sufletul. Era ceva uimitor de cunoscut in chipul pe care abia il zarea.
* Apa susura alene. Atins, izvorul, s-a tulburat si chipul era cat pe-aci sã se piarda in unduirile apei.
Ar fi vrut sa mangaie obrazul acela de fata tanara, ca pe copilul ei, sa ii sopteasca cuvinte dulci, de alint, de cantec de leagan.

* Chipul pãrea o amintire. A ei sau poate a izvorului... Nici izvorul ãsta nu pãrea unul obisnuit. Dacã ar fi putut cu sigurantã ar fi vorbit, asta simtea femeia...

Intuia curajul inocentei in fiinta care i s-a aratat atat de straniu.Ar fi vrut sa o poata avertiza ca viata poate fi cruda si ar fi vrut sa o ajute sa ramana asa, sa nu se piarda, sa nu-si piarda increderea.
De unde atatea sentimente deasupra unui izvor. Deodatã parcã drumul o ascunsese intr-o poveste. Ar fi putut sã-si trezeascã bãrbatul, dar nu a fãcut-o.
Nu se putea misca, abia daca avea curajul sa respire de frica sa nu dispara minunea asta.
Tot privind-o au inceput sa-i curga lacrimile pe obraz.
I s-au arãtat într-o singurã clipã, ani întregi trecuti. Primãveri si veri oglindite în unda izvorului. A vãzut cum tânãra fatã venea sã umple ulciorul la râu. A ascultat glasul indiferent al izvorului. A vãzut cum zi dupã zi, apa oglindea mereu acelasi chip. Izvorul se obisnuise deja cu prezenta ei ...
Apoi a venit toamna. Frunze ruginii cãdeau în apã. Izvorul se juca ducându-le la vale. Fata venea, la fel, cu ulciorul ei. Zâmbea privindu-si chipul în apã, iar izvorului I se pãrea prea cochetã... Uneori ca sã o necãjeascã curgea mai cu putere. Îi uda picioarele si fustele pânã când, înfriguratã fugea cât mai departe.
Când au cãzut primii fulgi de zãpadã izvorul încã o astepta. Dar a înghetat si ea tot n-a mai venit. Degeaba ar fi vrut sã reânvie mãcar oglidirea chipului ei, nu avea cum, devenise un izvor inghetat, un izvor fãrã apã. Gurile rele spuneau cã s-ar fi indrãgostit. Pe urmã a venit din nou primãvara. De rusine cã îi era dor, izvorul a început sã plângã si lacrimile lui s-au adunat în vechea albie...Va sã zicã, chipul oglindit în apã ar putea fi asa... o amintire a izvorului?!Ce mai poveste, cine a mai vãzut un izvor îndrãgostit?

Deodatã femeia a inteles ca îsi privea chipul din tinerete, chip pe care il crezuse pierdut de mult. Susurul izvorului se auzea cu aceeasi intensitate, dar parcã nu mai suna la fel...Ce ciudat...
La un moment dat, nu a simtit o atingere ci doar o mangaiere, ca si cum doar gandul ar fi fost mai puternic decat gestul in sine. De altfel, cum ar fi putut o fiinta fara corp sa o atinga...
--De ce ti-e fricã?.....
Chipul de fata oglindit în apã, s-a luminat cu un zambet si femeia nu a aflat niciodata, daca glasul pe care l-a auzit, a fost al fiintei nemaintalnite sau doar soapta izvorului.

--Cine esti tu, de ce-mi aduci aminte de un chip parasit de mult intr-o oglinda ?
Asa de dulce era zambetul fintei aceleia incat nu ar fi fost loc de nici o mustrare, iar tristetea pleca singura ne mai gasindu-si locul.
-- Cum ai putea sã stii cine sunt eu, dacã nu stii cine esti tu, fiintã lipsitã de amintiri, de trecut, fugind de devenire, intepenitã intr-o clipã, dintr-o vreme fãrã noimã...

Vocea chipului luminos îl auzea in suflet nu în urechi de parcã lucrurile se întâmplau în hãul necunoscut al propriului ei interior.
Oare în toate drumurile pe care le strãbãtuse nu avusese timp sã gãseascã calea spre ceea ce îsi dorea cu adevãrat?
A vrut sã uite si acum nu se mai regãsea, iar femeia de acum, nu se mai putea oglindi în unda izvorului, nu era decât o formã fãrã sens, fãrã nume, fãrã trecut si fãrã viitor. Prezentul dezintegrat o definea ca pasul in nisipul de râu: nimic.
In afara timpului nu-i mai rãmânea decât golul absolut, un hibrid care nu simte durere si nici bucurie de dragul de a exista cât mai mult pe lume, în ciuda faptului cã a renegat-o crezându-se mai destept decât firea lucrurilor.
O singurã coborâre de pleoape si închipuirea a dispãrut lãsând în urmã doar plânsul izvorului.
-- O zânã! - si-a zis în glumã- Cine a mai vãzut zãne si izvoare îndrãgostite...si s-a aplecat sã bea dar
apa din cãusul palmei avea un gust ciudat, sãrat, de lacrimi...
Ochii femeii deja uitaserã, nu au mai avut timp nici sã se mire.Uitase cu acea usurintã cu care constiinta astupã repede întrebãrile la care nu-i place sã rãspundã, însã un dor ne mai cunoscut a împins-o sã-si descãtuseze palma din jurul monedei vechi si sã o prindã, cu o curelusã de piele, la încheietura mâinii, poate asa n-o sã mai uite...

Atipisem. Am deschis ochii si vânzoleala chefului mi i-a zgâriat. Am visat, m-am gândit si am cãutat cu privirea Tiganca, al cãrui glas suiera printre gingiile vineti. Nici urmã de Cãlãtori si am fost uimit, pentru cã, dupã multi ani, visasem, obicei pierdut din copilãrie. Acum n-am timp nici sã dorm, darãmite sã mai si visez.




TIGANII


Drept in mijlocul camerei, desenand cercuri in pasi de dans, se aflau tiganii, iar mie mi se parea ca danseaza dupa o muzica numai de ei auzita. Simteam ritmul dupa clinchetul lanturilor si bratarilor pe care le purtau, pentru ca aurul le e intotdeauna nelipsit.
-- De ce nu vine nici unul la ghicit? am intrebat si m-am surprins pe mine gandindu-ma ca rasa aceasta aparte imi trezeste interesul. Poate unde sunt atat de diferiti de toti ceilalti, incat mi se par veniti din alta lume.
-- Asa si sunt! -- Imi zise tiganca si de data asta nu m-am mai mirat ca mi-a citit gandurile.
--Ce rost ar avea sa le ghicesc lor, care stiu oricum mult mai multe despre ghicit decat mine. Ei chiar sunt tigani, iar viitorul si trecutul se fac roatã pentru ei, si se dau de-a rostogolul pânã când vor gãsi iar drumul spre lumea lor. Bineânteles cã pentru tine felul in care trãiesc, pare un circ în care comedia se împleteste cu tragedia si totul e trãit la fel de intens si în acelasi timp luat in joacã.
Ai, ia, iai, n-ai sã întelegi niciodatã, n-ai fost nãscut pentru a întelege, la tine totul e numai cãutare in viata asta si vei suferi cumplit, fiindcã nu poti accepta lucrurile fãrã sã le întelegi...
-- Mã plictiseste. - m-am gândit, nu stiu de ce se simte obligatã sã-mi tinã teorii, sunt asa cum sunt si ce conteazã ...
-- Povestea tiganilor e direct si indestructibil legatã de drum. Într-o lume fantasticã, dintr-o vreme fãrã nume, un dragon a spart portile cerului, la rãscrucea directiilor cardinale. Vãzând pãmântul a fost atras de el fãrã scãpare si în vâltoarea pasiunii s-a sfãrâmat de el, corpul lui fãrã suflare întinzându-se de la un capãt al altuia al pãmântului iubit, devenind un drum fermecat si fãrã sfârsit. Din sângele lui risipit s-au nãscut tiganii, un neam de împãrati bolnavi de patimã. În sângele lor se amestecã jumãtate foc si jumãtate melancolie. S-au nãscut vrãjitori, dar cu cât glasul li se ridicã mai aproape de cer, cu atât mai mult trupul le e mai atras de pãmânt. Vrãjile si le-au vândut pe tinichele, cã nu existã om mai atras de tot ce sclipeste ca tiganul.De când s-au nãscut tot cautã drumul fermecat.Au uitat dar sângele lor sperã sã reânvie gloria dragonului cãzut din cer.
Din cauza asta tiganii stiu totul despre drum.Drumul le vorbeste dar nu l-au gãsit încã pe cel potrivit. Întelegi asta din cântecele lor, asa cum se aud ele de sub coviltirele cãrutelor. Tiganii nu stau pe loc, de aia sunt fascinanti. Pot pãstra secrete si aduc cu ei povesti de dragoste, de urã si disperare, de furie si extaz. Cine se încumetã sã-i judece?
Fiind un popor strangãtor, au adunat de peste tot ce a sclipit si ce le-a plãcut mai tare si s-au împodobit cu toate fãrã rusine, pentru cã lucrurile pãmântene sunt pentru ei jucãrii, mai putin importante decât cele ale sufletului, iar cel mai important este râsul, de tot si de toate.În spatele tuturor achizitiilor si-au pãstrat cu sfintenie obiceiurile si te-ai mira sa aflii, cã într-un fel si-au pãstrat mai bine decât toti ceilalti umanitatea. Poate unde se aflã mereu în miscare, nu au avut timp sa se cristalizeze si sã moarã.
-- Umanitate numesti tu mizeria si lipsa de moralã?
-- I-auzi, ai prins glas? Am crezut cã nu te intereseazã
prostiile astea!
-- Nu mã intereseazã, dar croncãni lângã mine si nu pot sã nu te aud.
-- Ba eu nu te cred, tare mult ti-ar plãcea sã stii cum de au curajul sã facã tot ce vor si sã nu le pese de consecinte. Ce ti-ar mai plãcea tie lipsa lor de moralã, tânjesti dupã ea, poate asa ai reusi sã simti si tu ceva.
-- Te inseli... m-am auzit spunând, nu prea convins.
-- Poate te miri cã tot de drum este vorba, numai cã tiganii nu sunt cãlãtori. Ei sunt, pur si simplu, iar spatiul si timpul au pentru ei o cu totul altã dimensiune. Drumul nu este în lumea lor doar un mijloc, ci de-a dreptul conditia existentei. Ca si meseriile, ei nu cunosc mestesugul ca sã traiascã de pe urma lui, ci le-a fost atribuit, iar ei au datoria sã îl pãzeascã. Pânã si hotii de cai... iar acum de masini, si ia uite cum totul se leagã cu drumul.
Cel mai mult mã farmecã felul in care isi cresc copiii. Nu existã constrângere, doar dragoste. Tot clanul se strânge ca sã le fie celor mici bine, si îi iubesc cu totii, nu conteazã care le sunt pãrintii, nu le-ar lipsi de nimic de parcã si-ar strânge in brate ziua de mâine.
Si mai este patima. Nimic nu-i reprezintã mai bine. Pentru tigani a trãi nu e sinonim cu a supravietuii. De aia sunt imposibil de domolit. O singurã zi trãitã la maxim si le e mai bine decât sã li se dea totul de-a gata, dar cu regulile incluse.
E o balansare continuã: nu ne plac dar ne atrag, nu putem sta lângã ei, dar ne fascineazã, ne e fricã dar nu putem sã nu îi admirãm, asta dacã nu suntem prea lasi ca sã o recunoastem.
Pãstreazã în ei neâmblânzirea, în ochi si în dragoste. Gustul si mirosul îi trãdeazã de la distantã. Iar dacã te încumeti sã îi atingi, s-ar putea sã te molipsesti si sã nu mai fi niciodatã cum ai fost. Nici ca ei, nici ca tine, ai sã rãmâi agãtat intre douã lumi si n-ai sã mai gãsesti calea de întoarcere. Simturile adormite nu e bine sã le trezesti, s-ar putea sã-ti aduci aminte senzatia libertãtii, iar tu, esti total nepregãtit sã fii liber.
-- Dacã asta numesti tu libertate, nu am nevoie de ea...
-- Ba ai, nici nu stii cât, tot functionând pe baterii pânã la urma n-ai de ce sã mai te nasti, si chiar dacã nu vei vrea, într-o bunã zi, ceva te va obliga sã redevii liber, sau nu vei mai fi deloc, cãci omul a devenit om abia dupa ce a fost izgonit din grãdina raiului.
-- Ce legãturã are raiul cu mine si cu libertatea? m-am trezit vorbind intrigat de toatã aceastã polologhie fãrã sens.
-- Tot un fel de rai cautã si tiganii, drumul lor rãnit din dragoste ... Si poate de asta nici nu le e fricã de moarte. Pentru ei si binele si rãul fac parte din viatã. Fiecare tigan tânãr e un print si la picioarele lui stã lumea întregã plinã de miracole. Nimic nu e de neânfãptuit si nici un lucru inaccesibil. De obicei tiganii tineri poartã plete. În pãrul siroind inele le stã agãtatã mândria semeatã, la fel cum cutitul îl au mereu pe aproape si nu se despart de el, ca de un prieten drag. Ştii că mai nou au o pasiune desperantă pentru săbiile de samurai. Îi vezi la ştiri...Bătăi între găşti, toate cu săbii. Au nevoie să creadă că îşi pot face singuri dreptate şi poate aşa şi e, până la un puct. Uite că nimeni nu prea are curajul să se ia de ei... Ce zici de asta, îţi contrazice toate ideile preconcepute despre societatea în care trăieşti, nu?
Tigãncile, pânã la 16 ani sunt ca merele coapte, esti pãcãtos dacã nu le culegi. Carnea lor se spune cã are un gust diferit, usor de mosc si nitel de pãcat. Nu poartã nimic pe sub fuste si oricât ai vrea sã nu recunosti, mersul lor, din spate, e ca o chemare la care nu rezistã prea multi. Si pe urmã râd si când râd isi aratã dintii si intentiile cu atâta nerusinare cã nu te poti supãra pe ele, asa cum nu te superi pe primãvarã cã-ti zburãtãceste toate simturile.
Iar când se naste un tigan frumos, îl arde focul pe dinãuntru si încearcã sã si-l stingã, noapte de noapte, tot în paturi cu dantele, printre doamne simandicoase. Nu se jeneazã sã adune banii care îi sunt aruncati lângã pernã. Considerã cã I se cuvin, ca si darurile, parfumurile si bijuteriile. Damele ofteazã si plãtesc obolul, doar sã-l mai aibã odatã în brate. Si când printre icnete si oftaturi, turbatul se ridicã sã plece, udã cu toatele perna cu lacrimi. Îl iubesc fiecare în felul ei si chiar dacã ziua nu vor s-o recunoscã, noaptea ar da bucuroase toate averile numai sã le fure, si sã le ascundã în spatele cailor, în cãrute... Si el le iubeste pe toate. O sclipire în ochii uneia, o umbrã în pãrul alteia, cautã si nu gãseşte una care sã-l împiedice si sã-l tintuiascã pânã şi-ar pierde respiratia.
Anii lor de tinerete vuiesc ca uraganul si dacã nu mor pânã la 20 de ani, atunci au o sansa sã îmbãtrâneascã cu vreo 7 - 8 puradei în curte, si cu vreo balabustã de nevastã cu nume pompos: Marimar, Sue-Ellen sau alt personaj de telenovelã. Da si-n ochii balabustei se ascund povesti...
-- Atât o tot dai cu dragostea... Aici nu facem filosofie si nici n-am nevoie de lectii de istorie. Mã simt jenat sã tot atrag atentia asupra aberatiilor pe care le spun oamenii când se aduce vorba despre dragoste. Cum poti sã crezi cã deasupra ta pluteste, asa un nor, care schimbã totul numai dacã îi pronunti numele.Nu cred cã animalele fac atâta caz de sistemul lor de reproducere...
-- Dar poate noi nu mai suntem in stare sã ne reproducem si de aia facem caz! râse tiganca din tot sufletul si nu m-am putut oprii sã nu mã infurii ingrozitor cã putea sã ia în râs ceva atat de evident. Ce mare scofalã! Dacã încã am fi bântuiti de ceea ce se numeste dragoste, s-ar alege praful de civilizatia noastrã. E adevãrat cã se pastreazã, asa, cu nostalgie, veneratia pentru acest cuvânt, dar doar din respect pentru istorie. Stiinta a lãmurit lucrurile iar cerebralitatea care ne este fireascã nu mai permite exagerãri. Nu pot sã spun cã nu ne mai place sã vorbim despre "dragoste" la modul ideal, dar cui nu-i place sã-si aducã aminte de povestile copilãriei.
-- Cum oare ai strâns în tine atâta urã. Cred cã de fapt tie iti lipseste exact ceea ce hulesti cu atâta zel. Nu-i de mirare cã ti se simte neâmplinirea de la un kilometru.Altfel n-ai fi atât de vehement...
-- Cum poate sã-mi lipseascã ceva ce nu existã!
Eram atât de înfuriat încat nici nu mi-am dat seama cum de mi se umpluserã ochii de lacrimi. Brusc mi-a venit in minte, doar pentru câteva fractiuni de secundã, imaginea bunicii mele care stãtea lângã patul meu ori de câte ori eram bolnav. Nu-nteleg ce legaturã s-a fãcut in mintea mea, dar imaginea era atât de vie încãt îmi venea sã plâng.
In viata mea au fost rare momentele în care am simtit cã lucrurile ar putea fi si altfel decât am fost invãtat sã le vãd...
-- Tiganii mai au o calitate, sau poate un defect, fiindcã e bine pentru ei si rãu pentru cei din jurul lor; tiganii stiu sã se accepte asa cum sunt, nu vor perfectiunea, undeva ei simt ca viata nu trebuie ocolitã ci trãitã.
-- Gata, e prea mult.
M-am ridicat si am plecat de lângã foc, dar am avut senzatia cã acel loc din camerã, este total diferit de restul contextului.

Un chef de noapte si mã trezesc cu atâtea senzatii confuze... Probabil din cauza hainelor, ce idee stupidã, de parcã n-am fi oricum sãtuli unii de altii!
M-am apropiat de geam. Aerul rece îmbrãca clãdirea intr-o cutie de sticlã, dicolo de care, ca niste ochi atenti, vegheau stelele. Tãcerea se întindea adânc înspre pãdure si respirând-o, intr-un fel ciudat intra si în mine.
Ziua de mâine o sã fie una normalã, m-am gândit, linistindu-mi o emotie irationalã strecuratã ca un nod în stomac.


ECHILIBRUL

În coltul ei, tiganca trãgea din tigarã si lãsa in aer rotocoale de fum, rotunde si grase ca niste covrigi aninati de tavan.
A început sã spunã o poveste, cu glas soptit, ferindu-se parcã, ca din toatã gãlãgia, tocmai vocea ei sã nu tulbure somnul cuiva.
--N-are rost sã mai descriu pãdurea, asa cum o cunosc eu, de ani multi, nu mi-ar fi de nici un folos, doar mi-ar readuce in nãri mirosul frunzelor si mi-ar rupe sufletul de dor.
Tot de ani multi, cresc si copacii, cu frunze uriase si verzi, privite prin ochi de copil mic, care se mirã de viatã ca de o altã arãtare.
Printre frunze trãiesc gângãnii si înfloresc flori, razele soarelui se agatã lenes si se dau huta pânã la coborârea apusului, care face ca totul sã parã fermecat. Sub copaci creste iarba si muschiul verde si ferigile, care ascund izvoare nestiute si plâng cu scâncet subtirel.
Lumea asta e o lume stiutã numai de aducerile aminte, dar printre genele lãsate, încã îi mai cunosc parfumul si pot sã povestesc multe despre ea.
Câteodatã se miscã ciudat verdeata si mi se pare cã vãd un omulet care sare de colo pâna colo, ramânând în pozitii ciudate, aninat de crengi si de frunze, ud fleascã de roua abia cazutã.
E mic, subtire si imbrãcat in verde, cu picioarele si mâinile prea lungi pentru statura lui, are aliura de pãianjen beat, vesnic in cãutarea echilibrului, pentru cã îmbrãcãmintea nu îi lasã degetele descoperite, ci se prelungeste, cu aspect de costumatie medievalã, împiedicându-i orice încercare de prindere.
Ce mi se pare ciudat, este cã, in ciuda sprintenelii sale, fata spiridusului e ridatã si bãtrânã, bãtrânã... numai ochii îi sunt calzi, odihnindu-si-i cu nespusã dragoste in privirea mea. Doar o secundã, atât îl pot surprinde uitându-se la mine,pe urmã dispare, topindu-se în peisaj, de parcã l-ar fugãri timpul si salvarea lui ar depinde de fiecare clipã. Fãrã sã vreau, am înteles deodatã, ce durere se naste din constientizarea existentei. Poate spiridusul ar fi fost mai fericit dacã n-ar fi stiut dinainte ce are de fãcut pe lumea asta.
Florile îsi strãlucesc culorile in soare si deasupra lor zboarã un fluture.
Ce?-- o sã-mi ziceti?!
Spiridusul stie cã nimeni nu poate deveni mai bun decât dacã renuntã la el însusi si se preocupã de binele celorlalti. Doar asa binele umblã prin lume, si într-o bunã zi, se va întoarce la tine. În lumea spiridusilor, spre deosebire de cea a oamenilor, legile lucrurilor sunt mult mai stricte si asta pentru cã toate fiintele ascultã învãtãmintele bunicii, natura, si pe urmã nu pot spune cã n-au stiut.

Va urma...